Experienţa incredibilă a unui american care a vizitat… Raiul! (XXI)

A intrat din nou în maşina mea, a îngenunchiat în spatele meu şi a continuat să se roage pînă cînd au ajuns cei de la Jaws of Life. Dick nu m-a părăsit decît după ce medicii m-au transportat în ambulanţă şi au închis uşa în urma mea. Cînd m-au scos din maşină, am văzut că în jurul meu se aflau cel puţin 6 sau 7 oameni. În timp ce mă mutau, i-am auzit vorbind de pi-ciorul meu. Unul dintre ei le spunea celorlalţi să fie atenţi, astfel încît piciorul să nu mi se desprindă de corp. Întregul meu sistem fiziologic se afla într-o stare de şoc. Nu simţeam nici cea mai mică durere (cel puţin, nu atunci). Durerea avea să vină ceva mai tîrziu. În continuare, medicii m-au aşezat pe o targă cu rotile şi m-au deplasat către ambulanţă. Faţa îmi era scăldată de ploaie şi nu vedeam altceva decît suprastructura din metal a podului. Eram incapabil să îmi mişc capul. Auzeam oameni roind în jurul meu şi cioburile de sticlă pe care le striveau sub tălpi. Vorbeau în şoaptă, aşa că nu puteam auzi limpede ce spuneau. Îmi amintesc că mă gîndeam: „Aici s-a întîmplat ceva groaznic, şi am bănuiala că mi s-a întîmplat mie”. Deci eram conştient de faptul că sînt mutat în ambulanţă, mă simţeam în continuare lipsit de orice greutate.
Nu-mi mai amintesc nimic legat de drumul cu ambulanţa, dar mai tîrziu aveam să aflu că aceasta m-a transportat succesiv la două spitale, ambele fiind simple clinici rurale. „Nu putem face nimic pentru el”, l-am auzit pe un doctor spunînd după ce m-a examinat. „Nu are cum să supravieţuiască. Chiar dacă l-aţi scos viu din maşină, acest lucru nu îi foloseşte la nimic. Nu mai există nici o speranţă pentru el”. M-au pus apoi înapoi în ambulanţă şi au plecat mai departe. Îmi amintesc vag de momentul în care au oprit în curtea spitalului din Huntsville, un centru medical regional destul de mare. Erau orele 2,30. Între timp, autorităţile o anunţaseră pe soţia mea, Eva. Eva este profesoară, şi cineva a sunat la şcoală pentru a o anunţa de accident. Altcineva a sunat la şcolile la care mergeau cei trei copii ai noştri. Cîţiva membri ai bisericii i-au luat pe copii acasă, unde trebuiau să o aştepte pe mama lor. Nimeni nu ştia că am murit cu cîteva ore mai devreme, nici cît de grave erau rănile mele. Deşi nu se ştia nimic, membrii bisericii mele au început să se roage pentru mine. Ei şi-au sunat inclusiv colegii, pe care i-au rugat să li se alăture în această rugăciune colectivă. Eva nu a aflat de faptul că am murit decît două săptămîni mai tîrziu, de la Dick Onerecker, care m-a vizitat la spital. Abia atunci a înţeles soţia mea cît de gravă a fost situaţia. Tot atunci, agenta mea de asigurări, Ann Dillman, o membră a bisericii din South Park, a adus primele poze ale maşinii avariate, care între timp fusese mutată de pe pod. Eva mi-a povestit mai tîrziu că a trecut ceva vreme pînă cînd a realizat pe deplin gravitatea accidentului. Ea a adăugat că a preferat să nu se focalizeze asupra ştirilor celor mai proaste tocmai pentru a se putea concentra asupra lucrurilor urgente pe care le avea de făcut. Treptat, copiii şi ceilalţi membri ai familiei noastre au început să înţeleagă cît de oribil a fost accidentul şi cît de aproape am fost de moarte. Unul din medicii de pe ambulanţă mi-a spus: „Am ajuns. Te vei face bine”. Eram conştient de faptul că eram transportat cu targa pe roţile prin spital. I-am privit fără să înţeleg pe toţi cei care se dădeau la o parte pentru a-mi face loc. Vedeam în treacăt diferite feţe, iar privirile noastre se intersectau pentru o fracţiune de secundă.
M-au dus într-un salon în care un medic mă aştepta. Este ciudat, dar singurul lucru pe care mi-l amintesc în legătură cu acesta este faptul că era chel. Medicul a petrecut destul de mult timp examinîndu-mă. „Domnule Piper, vom face tot ce ne va sta în puteri pentru a vă salva viaţa”, mi-a spus el, de mai multe ori. „Aveţi răni foarte grave, dar vom face tot ce vom putea”. În pofida cuvintelor sale, aveam să aflu mai tîrziu că nu credea că se mai poate face ceva pentru mine. A făcut însă tot ce i-a stat în puteri pentru a-mi reda speranţa şi pentru a-mi stimula astfel voinţa de a lupta pentru viaţa mea. Mai mulţi medici au început să lucreze pe corpul meu. În mod evident, încercau să îmi salveze viaţa, dar eu tot nu simţeam nici o durere. Mă aflam practic într-o zonă crepusculară în care nu simţeam nimic. De aceea, nu-mi amintesc decît vag ce s-a întîmplat atunci. „Soţia dumneavoastră este la telefon”, m-a anunţat cineva. Au adus telefonul în salonul de urgenţă şi o asistentă mi l-a aşezat lîngă ureche.
Îmi amintesc că am vorbit cu Eva, dar nu şi ce ne-am spus atunci. În schimb, Eva îşi aminteşte perfect convesaţia pe care am avut-o atunci. Se pare că singurul lucru pe care l-am spus a fost: „Îmi pare foarte rău de ce s-a întîmplat”. „Este în regulă, Don, mi-a răspuns ea. Nu este vina ta”. După care eu am continuat să repet la infinit: „Îmi pare foarte rău. Nu doream decît să ajung acasă. Te rog, du-mă acasă”. Înclin să cred că mă simţeam ca un copil: dacă nu am reuşit să rămînă în căminul meu celest, îmi doream să ajung cel puţin în căminul meu terestru. (Sfîrşit)
DON PIPER

2 Comments »

  1. 1
    atotputernicu Says:

    interesante,de unde le scoateti.o zi fara inundatii.


RSS Feed for this entry

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: