Sinuciderile

În ultima vreme auzim tot mai des de cazuri de sinucideri. Se sinucid tineri și bătrâni, bărbați și femei, săraci și bogați, învățați și mai puțin învățați. Despre unii se știe câte ceva, despre alții se bănuiește, despre alții nu se va ști niciodată care au fost motivele care i-au dus în pragul disperării. M-am înfiorat, auzind cu ani în urmă un tânăr spunându-mi că umbla noaptea pe malul Oceanului Atlantic și numai mugetul apelor l-a înspăimântat și l-a făcut să nu se arunce în vaduri. Am socotit multă vreme că sinuciderile își au în majoritatea lor cauza în anumite boli psihice ascunse, care se agravează pe-ncetul, fără ca să fie luate în seamă. Și totuși, bolile psihice sunt doar o cauză a acestor gesturi disperate. Cauzele sunt mult mai numeroase și foarte nuanțate.
În ultimele luni s-au întâmplat mai multe asemenea nenorociri și în lumea clerului, ceea ce este foarte grav. Am fost zguduiți cu toții auzind că un preot protestant din Mediaș, aflând că soția lui e bolnavă de cancer, și-a luat cei doi copii de 4-6 ani, i-a dus în biserică, i-a tăiat la gât ca pe purcei, apoi s-a dus și s-a aruncat înaintea trenului. Luna trecută băiatul preotului de la Zegujani s-a spânzurat, deși era căsătorit, avea toate rosturile unei vieți normale; luna aceasta băiatul preotului de la Băile Herculane, mehedințean de origine, s-a sinucis, deși terminase Facultatea de Informatică, avea serviciu și apartament în Timișoara și toate șansele de reușită în viață. Sunt numai câteva cazuri cutremurătoare, care lasă în urmă o durere imensă în sufletul celor din familie, care nu se va cicatriza niciodată.
Sinucigașul trăiește o criză personală nemărturisită, cu mult înainte de a se produce nenorocirea. Poate neînțelegerile din familie, poate neînțelegerile cu semenii, problemele de serviciu, șomajul, decepțiile în viață, gelozia, nereușitele la examene, marginalizarea, lipsa de perspective, problemele financiare, bolile grele, nevindecabile și multe altele pot constitui cauze care să ducă la gestul fatal. Candidatul la sinucidere caută soluții, nu le găsește și se simte singur, tot mai singur. Credința în Dumnezeu îi este tot mai puțină, iar nădejdea îi dispare ca roua de dimineață. Soluțiile la problemele care îl frământă nu apar. Crede că nimeni nu este în stare să-l mai scoată din mocirla în care a intrat cu voie sau fără voie. Atunci dispune de ultima valoare pe care o mai are: viața. O distruge și pe aceasta, crezând că aceasta este soluția salvatoare. Sinuciderea pentru el este ca o evadare din această lume, din realitatea cu care se luptă și pe care nu o mai poate birui. Tocmai valoarea aceasta ultimă, viața, l-ar putea scoate din impas, tocmai ea ar putea fi soluția salvatoare, dar proprietarul ei nu mai are răbdare. El nu vrea să se simtă umilit, învins. Este prea mândru de sine, prea plin ca să recunoască înfrângerea, ca să continuie lupta pentru o cauză aproape pierdută. Își pune capăt zilelor, crezând că aceasta este soluția salvatoare. O eroare mai mare ca aceasta nu există. Un păcat mai mare ca acesta nu este. Sinuciderea este păcat mai mare decât crima. Criminalul se mai poate mântui, sinucigașul nu. Tâlharul s-a mântuit în ultima clipă, când era pe cruce, Iuda, deși apostol al Mântuitorului, nu s-a mai putut mântui. Dacă ar fi avut și el puterea de a recunoaște că a greșit că a făptuit păcatul, că a produs răul și ar ri cerut iertare la picioarele Crucii Mântuitorului, cu siguranță că l-ar fi iertat!
Sinucigașul încearcă să omoare moartea sufletului(deznădejdea) prin moartea trupului. Pentru el viața nu-și are logică, nu-și are sens. El se socotește pe sine un corector al creației lui Dumnezeu. Marele scriitor rus Dostoievschi în romanul său Demonii, scoate în evidență concepția unui Kirilov, care susținea că, sinucigându-se, va deveni asemenea lui Dumnezeu, adică stăpăn deplin asupra ființei sale, trup și suflet. Același scriitor spunea însă că ,,numai credința evanghelică în nemurirea sufletului umple viața de sens și prin aceasta îl mântuieste. ,,Taina existenței omenești nu constă numai în faptul de a trăi, ci și pentru ce să trăim.” Cu adevarat, ,,nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu” (Luca., 4, 4).
Scopul suprem al existenței noastre este însăși viața și mântuirea sufletului nostru. Păcatul ne îndepărtează de Dumnezeu și de învățăturile Lui. Îndepărtarea de El rupe legătura harică cu El și aceasta stă la temelia nefericirii noastre fizice, psihice și duhovnicești. Înainte de a vorbi de o moarte fizică, vorbim de o moarte duhovnicească. Omul care-și pierde credința și nădejdea în Dumnezeu cade ușor victimă gândurilor negre și deznădejdii. Părinții, biserica și școala au rolul foarte important de a clădi în sufletele copiilor lor credința statornică și neclintită în Dumnezeu. Aceasta restaurează legătura harică dintre om și Dumnezeu. Omul înțelege prin credință că nu mai este singur în fața loviturilor vieții. Chiar dacă se prăbușește sub greutatea crucii, cu Hristos va reuși să se ridice. Dumnezeu ne dă la fiecare câte o cruce, dar și puterea de-a o duce! La urma urmei, viața e o luptă. Într-o luptă nu poți să fii doar cu cămașa curată și călcată, cu cravata apretată. Mai ești și rănit, și plin de noroi sau de sânge, mai ești mutilat. Important este să nu te dai învins. Chiar dacă pierzi una sau mai multe lupte, important este să nu pierzi războiul. Sinuciderea este pierderea războiului. George Coșbuc spunea: ,,O luptă e viața, deci, te luptă, / Cu dragoste de ea, cu dor!” Aceasta este singura șansă de a deveni nemuritor.
Pr. Al. Stanciulescu-Barda

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: