Johnny RADUCANU

„Eşti bandit bun, scoţi bandiţi buni. Eşti bandit prost, scoţi mediocri”

– Aţi găsit ceva din Brăila celor 1.000 de piane, pe care o iubiţi, în Brăila de astăzi?
– Nu. Totul este o ruină, dar ce am găsit şi mi se pare extraordinar de bine, am găsit oameni, ca domnul Stancu. I-am spus în faţă: „Dumneata eşti un ignorant, habar n-ai ceea ce faci, este o nebunie, nu ştiu cum te-ai legat de ea, dar noi profităm de chestia asta. Profitul nostru înseamnă prosperitate pentru cultură, posibilitatea de a o readuce în oraşul ăsta. Dacă greci nu avem, flotă nu mai avem, grâu nu mai avem, porto-franco nu mai avem, nu mai avem nimic, nu mai avem timp, nu mai avem Regala, nu mai avem rege, nu mai avem nimic, atunci pornim pe cultură. Dacă bunicii, străbunii mei, mama cântau la cinematograful mut, mama m-a născut pe mine cu sute de ani de cultură muzicală şi am ieşit ce-am ieşit. Eşti bandit bun, scoţi bandiţi buni. Eşti bandit prost, scoţi mediocri.
– Şi cei 50 de ani de comunism nu au stricat?
– Ba da, au stricat tot, dar au omorât partea fizică, materială a oraşului. Locul ăsta, Brăila, este încărcat cu o mare energie. A scos oameni mari care au făcut carieră naţională, mondială, aşa cum a fost, de exemplu, Nae Ionescu. Ei au avut o energie locală, de unde au pornit. Când vine aici unul ca mine şi cântă şi face aceste demonstraţii de dragoste pentru aceste locuri, până la lacrimi, toată acea energie vine înapoi aici.
– Ce făceau oamenii cu bani pe vremea dumneavoastră?
– Era un machedon în Brăila, nea Hagi Sima, care avea pe Regală un salon de dans. Avea un parchet lustruit de-ţi făceai mustaţa în el. Era o formaţie care cânta. Am cântat şi eu acolo. Tinerii veneau acolo, dansau. Pe vremea aceea toţi oamenii aveau două batiste: una în care îşi suflau nasul şi una cu care se ştergeau de transpiraţie. Când veneai la salon trebuia să ai trei batiste. A treia era cumpărată de la Coco Chanel, care avea reprezentanţă aici, în Brăila. De acolo cumpărai batiste parfumate. Şi ca să vezi ce era oraşul ăsta! La salon, băieţii scoteau batista aia parfumată – ţin-te bine să nu cazi – şi-o puneau pe mână, ca să nu simtă fata uşoara transpiraţie a mâinii. S-o strângi, să-i atingi ţâţele era o mitocănie care nu exista nici în Comorofca. Se ţinea distanţa. Acest Hagi Sima avea salonul între Plevna şi Ştefan cel Mare, la etaj, pe Regala. El locuia pe Plevna şi dădea tuturor caselor de pe strada lui câte un coş de Crăciun plin cu de toate. Dacă aveai copil şi era talentat şi nu mai aveai bani să-l ţii la şcoală, te duceai la Polidor sau la Licandropol şi el îi întreba pe părinţi ce vrea copilul să se facă. Şi îi dădea bani pentru asta, dacă dovedea cu note bune că merită. Dacă unul voia să facă medicină, îl trimitea la Paris. Când se întorcea, îi deschidea şi un cabinet în Brăila, iar toţi acei bani îi dădea înapoi în rate, în vreo 30 de ani. De ce dădea aceşti bani? Ca să prospere oraşul. Şi prospera. Asta era.
– Şi acum nu credeţi că mai e posibil aşa ceva?
– Nu, pentru că mitocanul român nu cunoaşte aceste lucruri. El ştie să mănânce slănină din borcan, să bea bere, să tragă pârţuri şi să vorbească de Becali şi de fotbal. Acum fiecare om ar trebui ca acolo unde este să facă o muncă cu profit economic, dar să nu treacă nepăsător pe lângă cultură. Când vezi un om nenorocit să-l chemi, să-i dai nişte bani şi să-i spui să nu mai vină două zile. Asta însemnă cultură.
– Dar sunt mulţi care trăiesc din mila publică şi chiar dacă le dai, a doua zi sunt tot acolo.
– Dacă sunt mulţi, atunci vinovaţi sunt cei de la Primărie. Ei trebuie să fie atenţi să nu fie atât de mulţi cei care cerşesc. Dacă nu se poate altfel, chemi pe Fane Spoitoru cu 100 de ţigani care au măşti, să-i liniştească. Eu i-am întrebat pe băieţii lui Fane Spoitoru dacă au curaj să se bată cu ţiganii ăia din Rahova şi mi-au spus: «Nu, nea Johnny, pentru că ăia nu discută. Râd de tine şi bagă sabia. Ne e frică de ei». Fane Spoitoru e un fel de Terente… Eu eram la Dunăre şi am văzut cînd trăgea cu tunul după Terente.
– L-aţi văzut pe Terente?
– O dată, pe terasă, la o grădină. Stătea şi bea cu cineva. L-a recunoscut un trecător. A spus «Uite-l pe Terente!» şi au chemat Poliţia, dar degeaba, el deja plecase. Era lipovean. Era blond, semăna foarte bine cu Jean Marais, era un tip foarte bine.
– De la renumiţii gangsteri ni se trage vorba că suntem un oraş de cuţitari.
– Nu este adevărat. Ăia ne-au făcut de râs.

„S-o crezi tu că suntem săraci. Bani sunt pe unde vrei tu. Totul e să scarmeni unde trebuie chestiunea”

– Ce şanse are un festival de jazz la Brăila?
– Tu, copilă, orişice fel de manifestare culturală, am zis culturală de-adevăratelea, are şansa de a readuce oraşul, încet, încet, la matca lui. Asta este ultima soluţie.
– Fiecare manifestare culturală serioasă înseamnă bani.
– Şi nu sunt bani, bre?
– La Brăila?
– Da. S-o crezi tu că sîntem săraci. Bani sunt pe unde vrei tu. Totul e să scarmeni unde trebuie chestiunea. Dacă o scarmeni în altă parte, iese un rahat. Trebuie storşi banii cu inteligenţă. Trebuie să-l pui pe ăla cu bani în postură ca pe preşedintele Stancu. Lui îi place chestiunea asta şi trebuie speculată. I-am spus în faţă că noi îl speculăm. Trebuie bătut fierul cât e cald. Cât el vrea să facă treaba asta, noi trebuie să scoatem din el bani.
– Aţi spus că aveam în Brăila reprezentanţă Coco Chanel. Acum nici în România nu mai există aşa ceva, ca să nu mai vorbim de Brăila.
– Pe vremea aceea, pe Regala, se băteau cele mai mari firme din lume să-şi vândă marfa. Şi ţăranii veneau aici şi cumpărau. Viziru a fost primul sat din România care a avut lumină electrică. Acum am trecut cu maşina pe acolo şi am văzut o ruină. Ruşine să le fie! Era un sat din care pleca grâul în toată Europa. La Brăila erau trei, patru cabarete. Erau nişte dansatoare negrese… Curvetul tot îţi arăta carnetul de vizită medicală. Atunci m-am înamorat de Silvia. Când am văzut că avea şi bărbat, mi-a venit rău. Mă duceam la bordel şi când îmi spunea patroana că Silvia mai are doi clienţi, îmi venea rău. Mă înamorasem de ea. Când au văzut că m-am înamorat aşa de rău, m-au dat la Marta şi apoi la alta. Pe Silvia o consideram iubita mea. Nu înţelegeam de ce îl ia şi pe altul în cameră.
– Cînd aţi fost pentru prima dată la… curve?
– La 16 ani. M-a dus Victor, fratele meu mai mare. Marusia, femeia de serviciu, a văzut într-o zi că am făcut în pat o hartă mare, bătrânească. I-a spus mamei, care i-a spus tatălui meu şi el i-a dat bani lui Victor să mă ducă la curve. Atunci m-am îndrăgostit de Silvia. Era 25 de lei. Era mult, dar cum să nu dai ca să o vezi pe Silvia, care era o frumuseţe.

„Pentru 5.000 de beţe de chibrit folosite adunate, primeai o pereche de tenişi”

– Care a fost prima afacere pe care aţi făcut-o?
– În clasele primare. Tata a fost la Cernăuţi şi mi-a adus o bilă de cristal mare. Noi jucam bile pe stradă, ca în Franţa. Când am venit cu bila aia a fost un dezastru. Tot cartieru’ a înnebunit. Grecu, colegul meu de bancă, mi-a zis: „Ăştia toţi vor să se joace cu bila ta. Mare prost eşti. Închiriaz-o!”. M-am dus la tata şi i-am spus să mai îmi aducă vreo zece bile. M-a întrebat de ce, i-am spus că vreau să le închiriez. „Gangster nenorocit! Bine, o să-i dau un telefon lui Fredy să-mi mai trimită nişte bile”, aşa mi-a zis tata. Am umplut Brăila cu bile. În Brăila, pe atunci, pentru 5.000 de beţe de chibrit folosite adunate, primeai o pereche de tenişi. Cine avea tenişi era lucru mare. Trebuia legate câte 100 de bucăţi. Dacă adunai şi 150 de cutii de cremă de ghete, le curăţai, le închideai şi le duceai la un centru, primeai o minge de tenis, o pereche de papuci şi o pereche de pantaloni cu bretele. Era lucru mare. Parcă-i văd. Erau albaştri, cu catarame.
– Aţi vîndut şi ziare?
– Da, la „Universul”, dar am dat test. Întâi a trebuit să fiu recomandat. Era ziarul cel mai tare din România. Am fost recomandat de familia Negroponte. Un nepot din acea familie îl cunoştea pe tata şi aşa mi-a dat recomandare. M-au luat, dar eram jegos, aveam mizerie sub unghii, eram murdar. Umblam prin picioarele goale prin port pentru că aşa îmi plăcea, nu pentru că nu aveam haine. Eu nici nu prea dormeam în casă. Dormeam într-o bucătărie. Am vândut două veri şi am fost şi băiat de mingi la Grădina Publică.
– Când mai aveaţi timp şi de muzică?
– Dacă vrei, este timp pentru toate. Tata îmi spunea să nu mai dorm. „Când ai să mori, Răducane, tată, milioane de ani o să ai timp să tot dormi”. Avea dreptate! E o tâmpenie să dormi mult. Ajung opt ore. Atunci nu trândăvea lumea. Toţi aveau răspunderi să contribuie în felul lor. Mi-aduc aminte cum veneau lipovenii cu peşte. Aveau două coşuri de paie, unul cu ştiuci mari, iar în cel mic erau peştii mici şi racii. Ăştia se dădeau gratis.
– Cum adică?
– Eu vorbesc de Brăila mea. Când mergeam în Baltă, pe la Măcin, băgam mâna la mal şi scoteam cinci raci. O scuturam pe mal, mai băgam mâna o dată, alţi cinci raci. O sută puteai să iei.

Interviu acordat de maestrul Johnny RADUCANU ziarului „Obiectiv – vocea Brailei”

De ce nu ne preţuim mai mult artiştii, atunci când sunt, încă, în viaţă?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: