Caracatiţele: înţeleptele adâncurilor

Caracatiţele: înţeleptele adâncurilor

Vechii greci erau conştienţi de existenţa caracatiţelor, iar asta o demonstrează descoperirile arheologice, obiectele de lut din secolele VI-V î.e.n.,decorate cu motive ce amintesc de tentacule. Mai mult, în acea perioadă ea era considerată un animal benefic, un protector a cărui imagine apărea pe fresce sau scuturi. Cu toate acestea, dimensiunile mari la care pot ajunge unele exemplare şi cele 8 tentacule au făcut ca aceste animale magnifice să fie percepute de imaginarul colectiv drept monştrii feroce. De exeplu, în una dintre nenumăratele peripeţii ale lui Ulise, Homer povesteşte despre un monstru marin denumit Scylla şi care este descris ca o caracatiţă de dimensiuni foarte mari.
De ce sunt caracatiţele atât de surprinzătoare?
Răspunsul este foarte simplu. Nu are cum să nu te uimească când vezi că animalul în cauză, deşi este o moluscă cu 8 braţe dotate cu sute de ventuze ce pot să simtă, dar să şi guste prada, are şi un cioc asemănător cu cel al unui papagal, venin ca al unui şarpe şi limbă dotată cu o serie de dinţi. Mai mult, chiar dacă un exemplar ajunge să cântărească câteva zeci de kilograme, el va reuşi să se strecoare printr-o deschizătură de mărimea unei portocale. 
Astăzi, după ani de studiu, specialiştii încă mai sunt uluiţi de aceste fiinţe, mai ales că multe cercetări au scos în evidenţă inteligenţa caracatiţelor
În ultimul timp, mulţi oameni de ştiinţă s-au întrebat dacă, cu adevărat, caracatiţele gândesc sau dacă ele ne observă şi ne pot recunoaşte pe noi. Nu cu mult timp în urmă, astfel de întrebări ar fi părut prosteşti, dacă nu chiar nebuneşti. Cum să poată o caracatiţă să gândească când ea este încadrată în categoria nevertebratelor, alături de alte moluşte fără creiere? Ei bine, acum, cercetătorii au ajuns la concluzia că aceste fiinţe pot fi foarte inteligente, având emoţii şi personalitate proprie. 
Caracatiţele: înţeleptele adâncurilor
Întâlnirea cu Athena
Despre inteligenţa caracatiţelor vorbeşte mai pe larg Sy Montgomery într-un articol publicat în Orion Magazine. Sy, descrisă de „The New York Times”, drept o mare scriitoare şi în acelaşi timp şi om de ştiinţă, povesteşte despre întâlnirea ei cu Athena, o caracatiţă gigant din specia Enteroctopus dofleini, de aproape 20 de kilograme, în vârstă de 2 ani jumătate, „cazată” la Acvariul din New England. 
„În momentul în care capul acvariului a fost dat la o parte, ne-am întins una spre cealaltă. Cele 8 braţe alunecoase ale ei le-au întâlnit pe ale mele. Mi-am băgat mâinile până la cot în apă. Capul Athenei, de mărimea unui pepene, a ieşit al suprafaţă iar ochiul ei stâng (caracatiţele au un ochi dominant, aşa cum oamenii au mână dominantă) m-a privit fix. Neluându-şi privirea de la mine, Athena şi-a înfăşurat braţele în jurul mâinilor mele, lipindu-şi tentaculele de mine. Fiecare braţ al ei are peste 200 de astfel de ventuze, iar fiecare atingere pe care am simţit-o am perceput-o ca pe un sărut, o mângâiere. Chiar dacă caracatiţele pot simţi gustul prin toată pielea lor, la nivelul acestor ventuze simţurile sunt mult mai dezvoltate. Exact asta făcea Athena. Mă gusta şi mă simţea, cunoscându-mi pielea într-un mod pe care nu mi-l mai imaginasem până acum.
Când i-am mângâiat capul moale cu vârfurile degetelor, ea şi-a schimbat culoarea, pielea ei pierzându-şi nuanţa roşiatică şi devenind mai albă şi mai netedă. Acesta era un semn că se relaxase. Athena a fost extrem de blândă cu mine. Părea să încerce încet, încet să mă tragă în acvariu, iar eu nu m-aş fi opus”, a povestit Sy. 
Când Truman s-a supărat
Uneori, caracatiţele, la fel ca oamenii, nu agrează pe cineva şi atunci pielea lor capătă o nuanţă de roşu puternic. Unii dintre predecesorii Athenei, Truman, nu o putea accepta pe o îngrijitoare. De fiecare dată când acesta se apropia de acvariul lui era stropită de un jet puternic de apă. Pentru a înţelege mai bine care era secretul lui Truman trebuie să vorbim un pic de modul unic de deplasare al caracatiţelor. Corpul acestor vietăţi este acoperit de o mantă care pe partea dorsală este concrescută cu tegumentul, în timp ce pe partea ventrală este liberă şi determină un spaţiu numit cavitatea paleală. Astfel, în partea anterioară, spre braţe, cavitatea paleală comunică cu exteriorul printr-o fantă care lasă să pătrundă apa ce asigură oxigenarea sângelui. Când muşchii circulari ai mantei se contractă, fanta se închide, iar apa este aruncată cu putere printr-un fel de pâlnie. În acest fel, caracatiţa este împinsă în direcţia opusă. Cu cât muşchii se contractă mai puternic, cu atât deplasarea este mai rapidă. Iată, deci, cum Truman reuşea să o unde pe îngrijitoare de fiecare dată când avea ocazia, până într-o zi când aceasta a plecat. După câteva luni, femeia s-a întors în vizită iar Truman, care nu mai udase pe nimeni de la plecarea ei, i-a aruncat o singură privire şi imediat a şi recunoscut-o, fapt care a dus, inevitabil, la trimiterea unui jet puternic de apă chiar în direcţia ei. 
Despre comportamentul dificil al unora dintre caracatiţe povesteşte şi Alexa Warburton care a încercat să studieze două specii de caracatiţe (Octopus bimaculoides, cunoscute şi sub numele de caracatiţe Bimac sau cu două pete şi Octopus joubini) într-un labirint T, adesea folosit în studiile pentru măsurarea inteligenţei animale. 
Principala problemă a fost menţinerea animalelor în viaţă. Deşi acvariul era împărţit astfel încât animalele să nu se întâlnească, ele reuşeau mereu să se strecoare şi să se mănânce unele pe altele sau şi mai rău să se împerecheze. 
De ce împerecherea duce la distrugerea studiului? Pentru că după ce depune cordoanele de ouă, care au cam 10 cm lungime şi conţin între 2 şi 3 mii de ouă minuscule (2,4 mm), femela nu le părăseşte nicio clipă, având grijă de ele. Asta înseamnă că ea nu se hrăneşte, intrând într-o stare similară cu demenţa, iar după apariţia puilor moare
Cordoane de ouă de caracatiţă
Arta camuflajului
Pentru paleta sa de culori, caracatiţa foloseşte trei staturi, alcătuite din trei tipuri diferite de celule. Stratul cel mai îndepărtat reflectă pasiv lumina de fundal. Cel superior poate conţine culorile galben, roşu, maro şi negru, în timp ce stratul mijlociu conţie pigmenţi strălucitori albaştrii, verzi sau aurii.  Dar cum decide caracatiţa ce animal să imite, mai ales în condiţiile în care caracatiţele par a nu distinge culorile. 
O nouă cercetare propune un răspuns spectaculos. Oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Washington au descoperit că pielea sepiei, verişoara caracatiţei, conţine secvenţe de gene care, de obicei, se exprimă doar în retina. Cu alte cuvinte, cefalopodele s-ar putea să aibă capacitatea de a vedea prin piele
Cum vânează caracatiţele?
Jennifer Mather şi-a petrecut o bună parte din timp în Bermuda făcând scufundări în încercarea de a cunoaşte cât mai bine caracatiţele din specia Octopus vulgaris, numită caracatiţa obişnuită. Deşi specia se întâlneşte în apele tropicale şi temperate din toată lumea, în anii `80, când Mather efectua cercetările, nu se cunoşteau prea multe amănunte legate de ea. În timpul petrecut studiindu-le, Mather  a observat caracatiţele în timp ce vânau. Un astfel de ritual putea dura între 5 minute şi 3 ore, timp în care caracatiţa prindea prada, o injecta cu venin şi apoi o lua „acasă” pentru a se delecta cu ea. „Acasă” este zona în care o caracatiţă petrece cea mai mare parte din timp, adică locul în care ele se simt în siguranţă, şi de obicei, „căminul” se află sub o stâncă sau între pietre. 
Una dintre caracatiţele observate de Mather prefera să se ascundă sub un maldăr de sticle de bere, în timp ce o alta îşi îmbunătăţea mereu stilul de trai, adunând roci pe care le aşeza în faţa ascunzătorii ei. 
Mather este coautoare a cărţii Octopus: The Ocean’s Intelligent Invertebrate, care include povestiri legate de modul în care caracatiţele dezmembrau construcţii Lego şi deşurubau capacele borcanelor. Coautorul aceleiaşi cărţi povesteşte şi el despre caracatiţe care au învăţat să deschide cu uşurinţă borcanele de medicamente dotate cu sistem de închidere childproof. 
Într-un alt experiment, Anderson le-a dat caracatiţelor recipientele pentru medicamente. În mod normal, animalele le deschideau capacele şi apoi îşi pierdeau interesul. De data aceasta, însă, unele caracatiţe au făcut ceva extraordinar: s-au jucat cu recipientele. Mai exact, una dintre ele trimitea un jet de apă în recipient împingându-l spre un alt capăt al acvariului de unde apa îl readucea spre ea. 
Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că, de fapt, joaca este necesară pentru sănătatea caracatiţelor. Unele dinte animalele care primeau o bilă creată special pentru a se deschide pe două şi a elibera mâncare, aveau tendinţa de a înşuruba bila şi a se juca cu ea. La New England Aquarium, Wilson Menashi a creat 3 cuburi care intrau unul în celălalt şi care erau dotate cu închizători diferite. De obicei, în ele se găsea hrană pentru ca animalele să se simtă recompensate pentru efortul de a le deschide. Toate caracatiţele au învăţat rapid cum să deschidă cutiile. De obicei deschideau o cutie după 2 -3 încercări, iar apoi ţineau minte metoda prin care reuşiseră să intre în posesia hranei, astfel încât pe viitor deschideau cutiile în doar câteva minute. Cu toate acestea, fiecare caracatiţă dezvolta propria strategie de deschidere a cutiilor. 
George, de exemplu, o caracatiţă calmă deschidea cutiile metodic. Gwenevere cea sălbatică, în schimb, a strâns cea de-a doua cutie atât de tare încât i-a făcut o gaură de aproape 5cm. Truman, însă, era un oportunist. Într-o zi, în cea mai mică cutie, îngrijitorul Bill Murphy a pus doi crabi care au început să se bată, iar apoi această cutie a fost pusă într-o alta şi plasată în acvariu. Când Truman a observat cum se mişcă cutiile a fost atât de curios încât nu a mai răbdat şi şi-a strecurat corpul de peste 2 metri prin spărtura făcută de Gwenevere. A stat acolo jumătate de oră, timp în care toată lumea s-a strâns în jurul acvariului să vadă o caracatiţă înghesuită într-o cutie de 230 cm cubi.
Caracatiţele: înţeleptele adâncurilor
Cum de sunt atât de inteligente?
  Comparativ cu oamenii, care au 100 de miliarde de neuroni, caracatiţele obişnuite pot avea în jur de 130 de milioane de neuroni în creier. Partea ciudată este că trei cincimi dintre neuronii unei caracatiţe nu se găsesc în creier, ci în braţe. 
„Este ca şi cum fiecare braţ are propriul creier”, consideră Peter Godfrey-Smith, scufundător şi profesor de filosofie la Graduate Center of the City University of New York.  De exemplu, s-a observat că atunci când cercetătorii au tăiat o parte dintre braţele unor caracatiţe (care pot creşte la loc) acesta nu numai că se poate deplasa singur, dar în situaţia în care întâlneşte o sursă se hrană, o imobilizează si încearcă să o îndrepte spre locul unde ştie că ar trebui să se găsească gura caracatiţei. 
Totuşi, specialiştii susţin că „inteligenţa umană şi cea a caracatiţelor nu au fost stimulate de aceiaşi factori. Strămoşii noştri nu erau dotaţi cu inteligenţă”, spune Mather. Mai exact, acum un miliard de ani, geniul planetei avea doar câţiva neuroni.
Din acest motiv se crede că mintea caracatiţei şi cea umană au evoluat separat, din motive diferite. Oamenii, ca şi alte vertebrate a căror inteligenţă este recunoscută din punct de vedere ştiinţific (elefanţii, balenele, papagalii) sunt fiinţe sociale cu o durată de viaţă lungă. Majoritatea specialiştilor consideră că unul dintre cei mai importanţi factori care au dus la dezvoltarea inteligenţei umane a fost forma socială de organizare, momentul în care strămoşii noştri au decis să trăiască în comunităţi. 
Caracatiţele: înţeleptele adâncurilor
Caracatiţele, în schimb, nu sunt nici fiinţe sociale şi nici nu trăiesc mult. Dacă două caracatiţe sunt puse împreună în acelaşi acvariu ele fie se vor împerechea, fie se vor omorî una pe alta. Cât despre durata de viaţă, o caracatiţă ca Athena, de exemplu, nu trăieşte mai mult de 3 ani. Şi atunci ce le-a făcut pe aceste moluşte să devină atât de inteligente? Mather pare să fi găsit răspunsul. Ea consideră că pierderea carapacei ancestrale a fost cea care le-a permis caracatiţelor să se dezvolte. Fără carapace ele au devenit libere şi au putut explora adâncul. Nu au mai fost nevoite să aştepte prada, ci s-au putut deplasa în căutarea ei. Cu cât sursa de hrană a devenit mai diversificată, cu atât ele au început să dezvolte tehnici de vânătoare potrivite în funcţie de pradă. 
Cu o astfel de capacitate de învăţare, probabil că aceste vieţuitoare ar fi regii adâncurilor. În realitate însă, perioada restrânsă de viaţă, dar şi capacitatea redusă de a se oxigena (redată de faptul că sângele lor nu conţine hemoglobină ci hemocianina care limitează cantitatea de oxigen) le împiedică pe caracatiţe să cucerească marea. 
 
Maria Olaru

2 Comments »

  1. 1
    horatiu Says:

    hai sa fim seriosi ,totusi cei mai intelepti si daSTEPTI sunt DELFINII.IN REST JOC DE GLEZNE.

  2. 2
    suporteru de serviciu Says:

    sa cumpere si steaua una.


RSS Feed for this entry

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: