Ajunge! Cimitirele sunt pline cu nevinovați!

Scrisoarea CUTREMURĂTOARE a unei mame:

„Privesc, cu sufletul răpus de durere și cu ochii împăienjeniți de lacrimi cum, în ultimele zile, mai mulți bebeluși din România sunt răpuși de un virus ucigaș. Privesc, cum cu trupurile lor mici luptă pentru viață… cu câtă demnitate își duc suferința!

Simultan, amintirile prind voce, durerea se intensifică și mintea îmi este dominată de imaginea băiețelului meu, Giovanni Octavian, copil care a fost răpus și el, în urmă cu un an și două luni, de un virus ucigaș. Un virus căruia, la vremea aceea, medicii nu i-au dat niciun nume. Un virus pe care l-a luat din spital, imediat după naștere.

Povestea începe în 8 decembrie 2014, zi în care, după 37 de săptămâni de sarcină cu risc crescut de avort, Dumnezeu mi-a zâmbit… Am dat naștere unei fetițe și unui băiețel. Amândoi aveau peste două kilograme și erau sănătoși. Au avut indicele Apgar 9. Bucuria m-a năpădit în așa măsură încât nici durerea nu o mai simțeam. După opt ore de la operație m-am ridicat din pat și am plecat să-mi văd comorile. Să le ating, să le spun cât de mult le iubesc! Erau amândoi într-un incubator, parcă mai mici decât îi văzusem în sala de naștere, aveau însă o frumusețe pe care doar o mamă când își privește copilul o poate vedea. Radiam de fericire și nu credeam nicio clipă că, după câteva zile, fericirea va deveni coșmar.

Așa cum spuneam, după trei zile de la naștere, o asistentă m-a chemat de urgență în salonul copiilor, salon din care mă întorsesem cu câteva minute înainte. M-am dus sperând că mă cheamă să îmi aduc bebelușii cu mine în salon, însă nu a fost așa… Băiețelul meu era cu masca de oxigen pe față și respira doar stimulat. Atunci am simțit că mi se prăbușește întreg cerul în cap. Durerea îmi mușca din suflet fără milă, iar lacrimile îmi curgeau necontrolat pe obraji. În salon era forfotă, asistentele fugeau dintr-o parte în alta, iar un medic pediatru începuse deja să întocmească actele pentru a-mi trimite copiii la Clinica de prematuri ”Luis Țurcanu” din Timișoara. Menționez că, totul s-a petrecut la Spitalul de Urgență Petroșani. Inițial, mi s-a spus că vor trimite copiii cu elicopterul, însă din cauza vremii capricioase, pilotul SMURD a refuzat să decoleze. Atunci, medicii au încercat să găsească o ambulanță care să ne transporte la Timișoara. După ore de așteptare, ore în care starea copilului se agrava văzând cu ochii, a venit o salvare, din Lupeni. Totuși, în timp ce micuții erau aduși spre ambulanță, în lift, copilul meu a mai făcut o criză respiratorie și a fost resuscitat în Unitatea de Primiri Urgențe, de către medicul Liliana Dumitru și echipa de asistente din serviciu. În tot acest timp, eu așteptam lângă ambulanță și nu înțelegeam de ce durează atât de mult până ajung medicii cu incubatorul. Intrând în Urgență să mă încălzesc, am văzut personalul medical cum se chinuia să îmi salveze copilul. A fost a doua oară, în doar câteva ore când durerea m-a răpus. Simțeam cum îmi cedează genunchii, cum tremuram necontrolat și totuși îmi impuneam să rezist, pentru ei, pentru îngerașii mei scumpi.

În tot acest timp, o infirmieră de pe secția de ginecologie, Gizella Fulop, mi-a fost alături. Deși avea multe de făcut, femeia, mă mângâia ca o mamă, îmi ștergea lacrimile și mă încuraja… Îmi repeta necontenit că totul va fi bine, însă, nu a avut dreptate.

Deși micuțul a fost stabilizat, medicii au înțeles că nu poate rezista 250 de kilometri, câți sunt până la Timișoara, într-o ambulanță dotată doar cu un balon pentru ventilație artificială, fără oxigen și aparatură de terapie intensivă, fapt pentru care, ne-am întors înapoi în secția de neonatologie, unde, medicul Carmen Bursesc, a chemat de urgență Ambulanța de Terapie intensivă Neonatală din Timișoara. Au trecut cu greu cele aproape patru ore până când au intrat în secție un întreg alai de medici și asistenți din Timișoara, cu o targă dotată cu tot ce este nevoie pentru transportul nou născuților aflați în stare critică. Priveam, printre lacrimi, cum mi-au așezat copiii în incubator, conectându-i la aparatele de monitorizare. Atunci, pentru prima dată de când a început agonia, Giovanni a plâns, iar eu, interpretam acest lucru ca pe o binecuvântare, știind că plânsul e semn că începe să respire singur.

Am plecat în spatele ambulanței, cu mașina personală și tot drumul am ținut legătura cu medicul din ambulanță, care, știind cât sunt de disperată, îmi trimitea periodic mesaje prin care mă liniștea că totul este bine.

După ce am ajuns la Timișoara, la Clinica de Prematuri ”Luis Țurcanu”, medicii mi-au spus că fetița este bine, însă o vor ține sub tratament cu antibiotic, preventiv, având în vedere că a stat în același incubator cu fratele ei, care este în Terapie Intensivă, în stare gravă. A doua zi, am aflat că micuțul a fost infectat cu un virus, însă nu se știa nici numele virusului și nici locul în care a fost contactat, însă cel mai probabil, micuțul l-a luat imediat după naștere.

Deși speram că eforturile medicilor vor fi răsplătite și micuțul meu va învinge boala, nu a fost așa. La fiecare trei ore, când mergeam la alăptat aflam că starea lui s-a agravat. Avea trombocitele mici, fapt pentru care i se administra masă trombocitară în fiecare zi. Virusul nu răspundea la cocktail-ul de antibiotice și a început să îi atace organele interne. Prima dată a făcut hemoragie digestivă, apoi o formă severă de icter, apoi medicii mi-au spus că a făcut blocaj renal și că micuțul are septicemie. Realizând gravitatea bolii, speram într-o minune.

Ajunsesem să mă rog la Dumnezeu, cu voce tare, pe stradă, plângând, când mergeam să îmi cumpăr cele necesare în spital. Treceam de la o extremă la alta când plecam de la băiat, la fetiță. Treceam automat de la durere la bucurie, mai ales atunci când medicii îmi spuneau că fata nu are acel virus, iar analizele ei sunt bune.

Așa au trecut alte trei zile, era 14 decembrie, seara la ora 21:00. Deși în acea zi, medicii mi-au spus că băiatul pare să răspundă la tratament, că rinichii au început să funcționeze, hemoragia digestivă se oprise, că sunt speranțe să-și revină, plămânii micuțului au cedat, iar doctorul de gardă mi-a spus că sunt nevoiți să-l intubeze. Zis și făcut. Au trecut alte zeci de minune care mi-au părut o eternitate, minute în care am bătut holul spitalului de la un capăt la altul implorând pe Dumnezeu să nu îmi ia copilul. Ușile care mă despărțeau de micuț s-au deschis, a ieșit doctorul de gardă și se îndrepta înspre mine. Mi-a spus că deși cu dificultate, procedura a reușit, iar acum, totul depinde de copil. Am îmbrățișat-o sperând că puiul meu va reuși să învingă boala. Atunci, doctorul, probabil și ea mamă, m-a întrebat dacă vreau să intru la micuț. Bineînțeles că am acceptat cu bucurie. Parcă și acum văd corpușorul lui mic, întins pe un pătuț, conectat la aparate și acea mască de oxigen, mare pentru obrăjorul lui. Părea că doarme atât de liniștit, când, deodată a deschis ochii și și-a întors privirea înspre mine. Doctorul a sărit să îi imobilizeze căpșorul, să nu-și smulgă tubul din plămân. M-a urmărit preț de câteva secunde cu privirea, apoi, l-am mângâiat și și-a închis ochișorii. Am vrut să îl sărut, dar îmi era parcă teamă să nu-l trezesc și atunci, l-am mai atins odată, ușor pe picioruș, într-un loc mic, care scăpase neînțepat. N-am știut că sunt ultimele minute din viața lui… Am ieșit din salon, iar după nici jumătate de oră m-a chemat doamna doctor să-mi iau rămas bun de la el. Făcuse hemoragie pulmonară. Nu știu cum am ajuns înapoi în salon, nu-mi amintesc reacția pe care am avut-o, știu doar că am simțit cum se scurge viața din mine. Atunci am murit și am și înviat de dragul micuței mele rămase în viață, în salonul învecinat, dar și a surioarei ei, rămase acasă. Am trecut de la o stare la alta. Am avut momente în care imploram medicul să-l salveze dar și momente când îl rugam să oprească aparatul să-i curme suferința. Nu-mi amintesc prea multe… Știu doar că atunci țineam căpșorul băiețelului în mâini și-l sărutam necontenit… Mi-a murit în mâini! Ieșind din salon, pe pervazul geamului am văzut o lumânare. O aprinseseră asistentele, impresionate de durerea mea.

Acum, după un an și două luni de întrebări, zbucium și suferință nu pot decât să mă întreb din nou, văzând cazurile copiilor din Pitești și Dolj (cazuri similare cu cel al copilului meu), văzând medicii cum bâjbâie neștiind exact cauza apariției infecțiilor, de ce la noi, în România, se așteaptă să se stingă zeci de suflete nevinovate până se recunoaște că este o problemă, până se recunoaște că, în spitale, problema majoră este igiena, nicidecum dotarea precară a secțiilor sau profesionalismul cadrelor medicale. Nu înțeleg teama medicilor de a semnala rapid forurile abilitate, când sunt înregistrate astfel de cazuri grave. Nu înțeleg DE CE mor oameni care au toată viața înainte.

Nu aș vrea ca acum, când mi-am scris povestea să se înțeleagă greșit că vreau să-mi plângă cineva de milă sau că vreau să acuz pe cineva. Vă asigur că nu! Dacă doream asta, o făceam în urmă cu un an. Tot ce vreau acum este să trag un semnal de alarmă, că s-a murit și înainte de această ”epidemie”, cu aceleași simptome, din cauza aceluiași virus cu proveniență necunoscută.

Vreau să arăt durerea pe care o simte o mamă când moartea îi smulge puiul de la sân. Vreau să se facă ceva să nu mai moară alte suflete nevinovate. Ajunge!

Cimitirele sunt pline cu nevinovați!”

Rodica MUNTOI
sursa: jurnalulromanesc.at

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: